Triturus Cristatus (Tritonul cu creastă)

Descriere

Este cea mai mare specie de triton din România, având dimensiuni de până la 16 cm, femelele fiind mai mari decât masculii. Corpul este robust, oval în secţiune. Capul este relativ lat, cu botul rotunjit şi nu are şanţuri longitudinale. Lungimea cozii este mai mică sau egală cu a corpului. Pielea este rugoasă atât dorsal, cât şi ventral, presărată cu numeroase glande. Când se întind membrele de-a lungul corpului, degetele se ating. Coloritul dorsal este brun închis spre negru, uneori cu nuanţe brun-roşcate, cu pete negre, neregulate, de dimensiuni variabile. Pe lateral, inclusiv pe cap, sunt prezente puncte albe mai mult sau mai puţin numeroase. Coloritul ventral este galben până spre portocaliu, cu pete negre, neregulate, ce alcătuiesc un desen mozaicat. Guşa este colorată extrem de variabil, de la galben la negru, frecvent cu pete albe, de dimensiuni variabile. În perioada de reproducere masculii au o creastă dorsală înaltă şi dinţată, care începe din dreptul ochilor, lipseşte în dreptul membrelor posterioare şi se continuă apoi cu creasta caudală, la fel de bine dezvoltată dar lipsită de zimţi. Pe laturile cozii este prezentă o dungă longitudinală lată, alb-sidefie. La femele porţiunea inferioară a cozii este colorată în galben spre portocaliu. Cloaca este umflată şi neagră la masculi, mai ales în perioada de reproducere. La femele cloaca nu este umflată iar deschiderea cloacală este colorată în galben.

Habitate

Este o specie predominant acvatică, preferând ape stagnante mari şi adânci, cu vegetaţie palustră. Deseori poate fi întâlnită în bazine artificiale (locuri de adăpat, iazuri, piscine). În perioada de viaţă terestră preferă pajiştile umede. Datorită dimensiunilor mari nu se reproduce în bălţi temporare mici. Este frecvent în iazuri şi lacuri, mai ales dacă există vegetaţie acvatică în care să se poată ascunde.

Urmăriți un film legat de amfibienii din situl ”Frumoasa”

Bombina Variegata (Izvoraşul de baltă cu burta galbenă)

Descriere

Este o broască de dimensiuni mici, de până la 5 cm. Forma corpului este mai îndesată decât la B. bombina. Corpul este aplatizat, capul mare are botul rotunjit. Pupila este triunghiulară sau în formă de inimă. Dorsal tegumentul este foarte verucos, aspru la pipăit, acoperit cu negi mari, ce posedă în vârf câte un spin cornos negru înconjurat de numeroşi spini mici. Negii nu sunt grupaţi sau dispuşi simetric. Coloritul este extrem de variabil. Dorsal indivizii sunt coloraţi în cenuşiu deschis, maroniu sau măsliniu pătat cu negru. Uneori pot apărea indivizi parţial sau total verzi dorsal. Abdomenul şi guşa sunt colorate în galben, pe fondul căruia este un desen marmorat cenuşiu spre negru, dominând însă pigmentul galben. Coloritul este foarte intens, reprezentând un mijloc de avertizare asupra toxicităţii. Vârfurile degetelor sunt de asemenea galbene. Masculii prezintă pe faţa interioară a membrelor anterioare calozităţile nupţiale (formaţiuni cornoase, de culoare neagră ce apar în perioada de reproducere doar la masculi) vizibile chiar şi pe perioada hibernării. Masculii nu posedă sac vocal, dar, în privinţa orăcăitului, se aseamănă cu *B. bombina*; frecvenţa sunetelor este, însă, mai ridicată.

Habitate

Ocupă orice ochi de apă, preponderent bălţi temporare, putându-se reproduce inclusiv în denivelări ale solului ce conţin sub un litru de apă, spre deosebire de *B. bombina* care preferă bălţile mai mari din lunca sau valea apelor curgătoare. Este întâlnită aproape pretutindeni unde găseşte un minim de umiditate, de la 150 m până la aproape 2000 m altitudine.

Urmăriți un film legat de viața mamiferelor din situl ”Frumoasa”

Canis lupus (Lupul)

Descriere şi identificare

Lupul este o specie de canide de talie mare, având o lungime medie a corpului de 1,5 m, coada fiind de 35-45 cm. Înălţimea medie la greabăn este de 80 cm, iar greutatea este de 30-45 kg, masculii fiind mai mari decât femelele.  Capul este masiv, cu botul ascuţit, urechile relativ scurte şi o privire caracteristică datorată poziţiei oblice a ochilor. Culoarea blănii este variabilă, de la cenuşiu deschis la cenuşiu roşcat. Caracteristice pentru lup sunt coada cu vârful negru şi pata neagră situată la mijlocul cozii. Picioarele sunt înalte, puternice, ceea ce îi permite o deplasare uşoară, la trap. Urma tipar este asemănătoare cu cea a câinelui, dar este mai alungită şi mai mare. În teren, urma pârtie a lupului este caracterizată de faptul că acesta calcă pe urmele picioarelor anterioare, toţi membrii unei haite călcând pe o singură pereche de urme. Traiectoria urmelor este rectilinie, cu mici abateri în cazul depăşirii unor obstacole.

Habitate

Este un animal care trăieşte în păduri relativ întinse, în zonele de deal şi munte, neavând cerinţe specifice pentru anumite habitate forestiere. În acest context, lupul preferă zonele care îi oferă o bază trofică abundentă, constituită atât din animale sălbatice cât şi domestice. Este prezent în toate ecosistemele forestiere de deal şi de munte de la noi. Utilizează zone largi de cca. 100 km2, în cuprinsul cărora se pot găsi atât păduri, cât şi pajişti sau fâneţe.

Lutra lutra (Vidra)

Descriere

Specie de carnivore de talie mijlocie, dimensiunile corpului variază între 60-80 cm, coada fiind de 30-50 cm, iar greutatea fiind de până la 10 kg.Culoarea blănii este maronie, mai deschisă în zona bărbiei, a botului şi a abdomenului. Picioarele sunt relativ scurte, iar, între degete, prezintă o membrană bine dezvoltată care ajută la deplasarea în apă.Prezenţa ei poate fi identificată prin urmele tipice de pe malurile apelor. Astfel, urma tipar are imprimată pe sol membrana interdigitală, iarna fiind evidente şi urmele tip tobogan ale corpului lansat în apă.

Habitate

Vidra trăieşte pe malurile apelor curgătoare şi stătătoare, prezenţa ei fiind un indicator al apelor curate, specia fiind sensibilă la poluare. Nu are preferinţe pentru anumite tipuri de habitat, trăind pe malurile apelor puţin poluate, în imediata vecinătate a luciului de apă.

Lynx lynx (Râsul)

Descriere

Râsul eurasiatic este cea mai mare specie de felide din Europa. El are membrele relativ lungi, laba piciorului având o conformaţie care îi permite să se deplaseze cu uşurinţă în zăpada adâncă. Statura sa este cuprinsă între 50-75 cm la greabăn, corpul fiind relativ subţire, iar capul mic şi rotund. Greutatea este curpinsă între 15–30 kg, masculii (20-30 kg) fiind în general mai mari decât femelele (15-20 kg). În natură, prezenţa râsului se poate identifica mai ales după urmele rotunde, de mărimea urmei unui câine, dar fără gheare imprimate în urma tipar. Blana este de culoare galbenă–roşcată cu pete închise la culoare. Pe partea interioară a picioarelor şi pe abdomen, aceste pete sunt mai puţin proeminente, iar culoarea blănii este mai deschisă. Coada este scurtă, cu vârful de culoare închisă. Pe cap, râsul prezintă favoriţi de culoare deschisă, formaţi din peri lungi, iar, în vârful urechilor, are un smoc de peri lungi şi închişi la culoare.

Habitate

Râsul preferă liniştea oferită de masivele forestiere întinse, cu relief accidentat şi poieni intercalate. Culmile scurte şi abrupte îi permit observarea prăzii şi facilitează deplasarea în teren. Toate tipurile de vegetaţie forestieră care oferă posibilităţi de observare, pândă şi vânare a prăzii sunt preferate de către râs. În România, râsul este prezent de la 200 m la 1800 m altitudine, mai ales în zonele care oferă condiţii optime pentru căprior, principala specie pradă. La nivel naţional, râsul este semnalat pe cca. 42000 km2. Printre habitatele prioritare la nivel european în care se găseşte râsul din România enumerăm: Păduri acidofile de Picea abies din zona montană (9410), Păduri de Larix decidua şi/sau Pinus cembra din zona montantă (9420), Vegetaţie forestieră mediteraneeană cu Pinus nigra ssp. Banatica.

Ursus arctos (Ursul brun)    

Descriere

Ursul este un animal masiv, având o lungime de 2-2,2m, o înălţime la greabăn de 1 m, iar greutatea medie fiind de 250 kg; femelele sunt mai mici, având în general până la 200 kg. Ursul are o variaţie sezonieră semnificativă a greutăţii, în perioada de toamnă greutatea fiind cu peste 20% mai mare decât primăvara devreme, datorită rezervelor de grăsime necesare somnului de iarnă.

Capul este masiv, cu botul relativ scurt şi urechile mici şi rotunde. Culoarea generală a blănii este brună, variind de la brun-cenuşiu deschis până la negru, la urşii tineri fiind prezent un guler deschis la culoare în zona gâtului. Coada este foarte scurtă, de cca. 5-10 cm, la exemplarele mature existând, de cele mai multe ori, o cocoaşă specifică, mai proeminentă la masculi.

Dintre simţuri, cel mai dezvoltat este mirosul, urmat de auz, văzul fiind mai slab dezvoltat.

Ursul este un animal plantigrad, membrele fiind puternice, iar ghearele fiind proeminente (10-15 cm). Urma tipar este inconfundabilă, urma posterioară semănând cu cea a omului, cea anterioară fiind mai lată şi rotunjită.

Habitate

Ursul este un animal tipic al pădurilor montane întinse şi liniştite din cuprinsul arcului carpatic, preferând amestecurile de răşinoase şi foioase, bogate în specii arbustive şi vegetaţie erbacee. Fiind un animal omnivor de talie mare, ursul are nevoie de o bază trofică diversă şi abundentă, preferând habitate în care se găsesc specii de fag, gorun, stejar, precum şi scoruş sau diverşi arbuşti şi specii erbacee, cu bulbi şi rizomi.

În teritoriul său, ursul are nevoie de zone cu stâncării, pentru bârloagele din perioada de iarnă. Dacă asemenea zone nu există în teritoriul său, ursul îşi amenajează bârloagele sub arbori doborâţi, rădăcini sau cioate. Dintre habitatele prioritare la nivel european prezente în România şi preferate de urs enumerăm: Păduri de fag de tipul Luzulo-Fagetum (9110) şi Asperulo – Fagetum (9130), Păduri ilirice de Fagus silvatica (9100) şi Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană.

Urmăriți un film despre viața nevertebratelor din situl ”Frumoasa”

Lycaena dispar (Fluturaș purpuriu)

Descriere

Este ușor de recunoscut după culorii aripii inferioare gri-deschis care trece spre albastru deschis la baza aripii si după modul de dispunere a petelor negre.

Habitate

În România pădurile de stejar înmlăștinite sau umede, bogate în Polygonum bistorta, baza trofică larvară a speciei, reprezintă habitatele preferate.
În Europa fluturele poate fi întâlnit și în terenuri mlăștinoase de la marginea lacurilor, râurilor şi canalelor. Plantele-gazdă pentru larvă sunt: Rumex hydrolapathum, R. crispus, R. aquaticus. În Grecia este cunoscut faptul că larvele din prima pontă intră in diapauză în iunie, rămânând inactive până în primăvara următoare (Tolman 1997).

Nymphalis vaualbum (Fluturele ţests)

Descriere

Acesta prezintă două pete de culoare albă, foarte proeminente pe fiecare aripă, în partea superioară lateral.

Habitate

Liziere de padure din regiunea colinara, plantatii extensive cu pomi fructiferi, tufarisuri.

Cerambyx cerdo (Croitor mare)

    

Descriere

Dimensiuni: 30-50 mm. Corp castaniu întunecat până la negru (jumătatea posterioară a elitrelor este castanie translucidă), lucios. Antenele sunt mai lungi decât corpul în cazul masculilor. În ceea ce privește femelele, antenele ajung până la treimea posterioară a corpului și au prima parte cu aspect noduros. Unghiul sutural al elitrelor se prelungește cu un spin. Protoracele este puternic sculptat și are câte un spin pe cele 2 laturi.

Habitate

Pădurile bătrâne de stejar sau gorun. Preferă arborii bătrâni, izolați în luminișuri sau la marginea pădurii, mai ales cei parțial atacați de alți dăunători.

Rosalia alpina (Croitorul fagului)

Descriere

Coleoptera: Cerambycidae. Dimensiuni: 15-40 mm. Corp cenuşiu albăstrui, mat, cu pete negre catifelate marginite de o bordură mai deschisă decât fondul. Antenele şi picioarele albastre deschis cu extremităţile articolelor negre. Antenele sunt mai lungi decât corpul în cazul ambelor sexe, la masculi de aproximativ 1,5 ori mai lungi, iar la femele doar puţin mai lungi, articolele 2-5 se termină cu smocuri de peri negri.

Habitate

Pădurile bătrâne de fag. Preferă arborii bătrâni, izolati în luminişuri sau la marginea pădurii, mai ales cei parţial atacaţi de alţi dăunători.

Buprestis splendens (Gândacul-curcubeu al pinului)

Descriere

Coleoptera: Buprestidae. Dimensiuni: 14-22 mm. Corp lucios, verde, auriu, zona suturală a elitrelor roşie-arămie, culoarea virând de la verde la albăstrui spre marginile laterale. Pronotul punctat, elitrele cu interstriurile impare mai convexe decât cele pare.

Habitate

Păduri de pin de tip mediteranean sau submediteranean.

Pseudogaurotina excellens

Descriere

Coleopter cerambicid, monofag, rar, se dezvoltă în rădăcini de Lonicera nigra. Habitate. Semnalată numai în zona montană, din etajul padurilor de amestec de fag și conifere până în zona etajului pădurilor de conifere. Preferă locurile deschise (poieni, pajiști la marginea pădurilor sau a văilor). Adulții zboară în perioada iunie – iulie.
Stadiul de imago poate fi monitorizat prin observații directe (pe flori de umbelifere, compozite) sau prin monitorizarea capturilor la capcane luminoase. Asigurarea stabilității populațiilor în habitatele unde au fost identificate se poate realiza prin identificarea și protejarea populațiilor plantei gazdă (Lonicera nigra).

Distributie

Specia este endemică și foarte rară în zona Carpaţilor, în Slovacia, Polonia, Ungaria, România și Ucraina.

Callimorpha quadripunctaria (Fluture vărgat)

Descriere

Fluture nocturn cu activitate diurnă. Aripile superioare sunt negre și prezintă un « V » alb pe partea terminală a acestora, ceea ce îl face ușor de recunoscut.

Habitate

Acesta preferă habitatele nu foarte uscate, umbroase, dar calde, de obicei margini de pădure bogate în vegetație, luminișuri de pădure, margini de drumuri forestiere, margini de pâraie și chiar lacuri.

Euphydryas aurinia (Fluturaș auriu)

Descriere

Culoarea de fond a aripilor și marginea neagră a acestora variază foarte mult local și regional. De asemenea pot apărea diferențe între indivizii aceleiași colonii sau între sezoane.

Habitate

Trăieşte în habitate diverse: locuri umede sau uscate, înflorite sau ierboase; luminişuri sau margini de păduri de foioase sau de conifere, pe substrat calcaros sau acid; teren mlăştinos sau buruienos; locuri protejate pe pante muntoase expuse.

Cordulegaster heros

Descriere

Este cea mai mare libelulă din Europa. Masculul are lungimea de 78-84 mm, iar femela de 93-97mm. Corpul are culoarea de fond neagră, cu dungi rare galbene. La mascul, apendicii abdominali superiori prezintă un singur dinte intern, apendicii superiori fiind robuşti.

Habitate

Specie de odonată, este întâlnită în apropierea pâraielor montane, la altitudini medii. Adulții acestei specii se întâlnesc de la sfârșitul lunii iunie până la începutul lunii august. Specie cu răspândire sud-europeană. Atât adulții, cât și larvele, sunt prădătoare. Ca larve, se hrănesc cu larve de insecte acvatice, alevini etc., iar, ca adulți, vânează mai ales diptere și himenoptere.

Stephanopachys substriatus

Descriere

Specie de coleopter cu dimensiuni cuprinse între 3,5-6,5 mm. Habitusul este tipic gândacilor de scoarţă, cu corpul cilindric, capul mai îngust decât pronotul, antenele sunt măciucate, elitrele cu sculptură rugoasă de culoare castanie.

 

Habitate

 

Populează habitatele forestiere din etajul montan şi subalpin, îndeosebi în păduri de conifere. De asemenea a fost semnalată lângă gatere. Întâlnită frecvent în habitate protejate „9410. Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană (Vaccinio-Piceetea)” şi „9420. Păduri de Larix decidua şi/sau Pinus cembra din regiunea montană”.

 

Ophiogomphus cecilia

Descriere

Libelulă diurnă ce poate fi întâlnită cu predilecție pe lângă ape. Larvele trăiesc în ape curgătoare curate, cu maluri acoperite cu vegetaţie abundentă, în zonele cu substrat nisipos, preferă nisipul grosier şi apele cu adâncime mică și viteză redusă. Este de dimensiuni medii, de culoare galben-verzuie cu dungi negre. Ochii sunt distanţaţi între ei pe partea dorsală.

 

Habitate

 

Râuri cu un substrat mai ales nisipos și viteză mică a curentului.

Aria de Protecție Specială Avifaunistică ROSPA0043 „Frumoasa” este a patra ca mărime la nivel național reprezentând 12% din suprafața teritoriului administrativ al României și este compusă din 11 specii de păsări (ierunca, cocoșul de munte, 3 specii de ciocănitori, 3 specii de răpitoare de noapte, caprimulgul şi două specii de paseriforme).

Urmăriți aici un film despre viața păsărilor din situl ”Frumoasa”

Picoides tridactylus (Ciocănitoarea de munte)

Descriere

Habitatul specific al ciocănitorii de munte este pădurea montană de molid, însă populează local și păduri de amestec (fag cu molid). Preferă arboretele dese, constituite din arbori de peste 40-50 ani, bine închegate, dar local cu rariști. Arborii complet sau parțial uscați sunt căutați de ciocănitorile de munte atât pentru săparea cuiburilor, cât și pentru procurarea hranei reprezentate de larvele insectelor xilofage (cerambicide, scolitide) care se dezvoltă sub scoarța acestora.

Specie sedentară, își sapă cuibul în molizi, mai ales în molizii uscați, iar femela depune un număr de 4-5 ouă în perioada mai-iunie. Clocitul durează 14 zile. Indivizii se hrănesc cu insecte (adulte și larve), la fel ca toate ciocănitorile, dar nu coboară niciodată pe sol.

Bonasa bonasia (Ieruncă)

Descriere

Specie sedentară, ierunca habitează în păduri de conifere mature nederanjate, dar poate fi identificată şi în păduri mixte sau de foioase (făgete). De obicei preferă pădurile dese cu exemplare mari de molid şi larice, cu arini şi mesteacăn pe marginile poienilor. Preferă pădurile mai umede, de multe ori fiind prezentă în apropierea cursurilor de apă. Prezența speciei în teritoriu este legată și de prezența tufărişurilor dese (ex. Vaccinium myrtillus). Preferă de asemenea vegetaţia de tranziţie dintre diferite asociaţii forestiere.

Ierunca se hrăneşte la sol, consumând prepoderent muguri, frunze, flori, seminţe, fructe de pădure (mure de pădure, frăguțe, alune, dar mai ales afine) etc. Hrana vegetală este completată cu insecte, de cele mai multe ori furnici, gândaci şi diferite larve. În timpul iernii, din cauza stratului de zăpadă, se hrăneşte în copaci cu seminţe, frunze şi muguri (salcie, mesteacăn, arin, fag etc.).

De obicei se mişcă în perechi, care stau împreună pe tot parcursul anului, dar pot fi întâlnite şi exemplare solitare. Uneori indivizii formează grupuri mici în sezonul de iarnă. Ierunca este o specie teritorială, mărimea teritoriului variind mult. În Europa Centrala densitatea medie a speciei este de cinci perechi pe un kilometru pătrat. Ierunca îşi apără teritoriul doar în timpul primăverii şi verii, iarna poate să se mişte pe suprafețe mai mari, dar primăvara se întoarce la teritoriul său.

Ierunca este o pasăre monogamă. După împerechere de cele mai multe ori masculul părăseşte femela, care creşte singură puii. Cuibăreşte pe pământ, într-un cuib cu diametrul de aproximativ 20 cm și adâncimea de 4-5 cm. Cuibul este căptuşit cu ierburi, frunze şi muşchi. Femela depune 7-11 ouă la un interval de 1-2 zile între ele. Incubaţia de 25-27 zile începe cu depunerea ultimului ou, juvenilii eclozând deodată. După 24 de ore de la eclozare puii abandonează cuibul şi se hrănesc independent. Dupa câteva zile aceștia sunt deja capabili de zboruri pe distanțe scurte. Pui ating mărimea adulților în 30-40 de zile de la eclozare, iar la vârsta de trei luni sunt total independenţi. Când puii sunt mai mari, sau la sfârşitul verii, masculul se întoarce la familia lui, perechea se reasociază şi rămân împreună pe timpul iernii. Perechea stă împreună cu juvenilii şi pe timpul iernii doar în rare cazuri.

Glaucidium passerinum (Ciuvică)

Descriere

Ciuvica cuibăreşte îndeosebi în cuiburi vechi de ciocănitori (mai ales de ciocănitoare pestriţă mare), dar şi în cavităţi naturale (scorburi, rupturi de arbori). Ponta este format din 4-6 ouă ce sunt depuse la interval de două zile în luna aprilie sau la începutul lunii mai. Cloceşte doar femela, care în acest timp este hrănită de către mascul. Incubaţia durează 28-29 zile, iar juvenilii părăsesc cuibul la vârsta de 29-32 zile. Hrana constă din mamifere mici (rozătoare, insectivore), păsărele, mai rar din insecte mari, fiind căutată în rarişti, pe lizierele pădurilor și în poieni. Vânează seara şi spre dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui. Ciuvica are obiceiul, mai ales iarna, de a face rezerve de hrană, pe care le adună în scorburi.

Aegolius funereus (Minuniță)

Descriere

Minunița habitează în păduri dese de conifere, cuibărind în scorburi, dar mai ales în cuiburi părăsite de ciocănitori și în special de ciocănitoare neagră. În Europa de Vest şi Nord, minuniţa ocupă frecvent cuiburile artificiale montate anume pentru ea, cale de populare a pădurilor echiene tinere. Femela depune 4-5 ouă, uneori până la 8, în lunile martie-aprilie. Clocitul durează 30-37 zile, iar puii părăsesc cuibul la vârsta de 31-36 luni. S-au constatat cazuri de poligamie, respectiv de poliginie (un mascul cu două femele) şi de poliandrie secvenţială (femela abandonează puii încă nezburători în seama masculului, pentru a începe un nou cuibărit cu un alt mascul). Indivizii prezintă o activitate strict nocturnă. Minunița se hrăneşte cu rozătoare mici, mai rar cu păsărele. În vestul Europei (posibil şi la noi) duşmanii săi naturali sunt jderul şi veveriţa (aceasta îi pradă cuiburile).

Ca urmare a observării sau capturării unor exemplare în cursul iernii, în unele lucrări româneşti se afirmă că în ţara noastră minuniţa este un oaspete de iarnă. Aceasta este o eroare generată de faptul că, în condiţiile iernilor aspre cu zăpadă abundentă, minuniţa, la fel ca huhurezul mare, coboară din munţi spre văi, fiind deci mai uşor de observat sau de auzit decât vara, când habitează în pădurile de molid dese.

Strix uralensis (Huhurezul mare)

Descriere

Huhurezul mare este o specie de bufniță rezidentă, preponderent nocturnă, ce utilizează habitate destul de diversificate, funcție de zona în care trăiește. În regiunile nordice cuibărește în arboretele batrâne boreale, în mlaștini din munți și în păduri de conifere din regiunea de tundră. În Europa Centrală și de Sud preferă pădurile de foioase, cu precădere pădurile de fag, fiind însă întâlnit și în cele de amestec. Este o pasăre care cuibărește în zona muntoasă, în ultimul timp manifestând o tendință de a coborî în zona colinară. În regiunile de câmpie se întâlnește rar, mai ales în perioada de iarnă.

Asemenea celorlalte specii de bufnițe, nici huhurezul mare nu-și construiește cuib propriu, ocupând pentru acest scop scorburi mari, cioatele trunchiurilor de arbori rupte de furtună sau cuiburi vechi ale altor păsări mari. Ocupă cu o frecvență ridicată și scorburile artificiale amplasate pentru specie.

Ponta, formată din 3 – 4 ouă, este depusă pe materialul existent în cuib sau scorbură, fără niciun alt material adăugat. Masculii păzesc zona cuibului, semnalizând sonor prezența. Ponta este depusă începând din mijlocul lunii martie până la începutul lunii mai. Clocitul este asigurat de femelă și începe o dată cu depunerea primului ou, iar eclozarea are loc după o perioadă de 27 - 29 de zile. În anii nefavorabili din punct de vedere al resurselor trofice, femela nu clocește. Puii părăsesc cuibul la aproximativ 4-5 săptămâni, înainte de a fi capabili de zbor și rămân în preajma cuibului încă două săptămâni, devenind complet independenți după o perioadă de două luni. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 2 ani.

Huhurezul mare este un vânător redutabil datorită văzului nocturn foarte bun, dar mai ales auzului şi zborului planat, silenţios. Baza trofică a speciei este formată în special din mamifere (șoareci, iepuri, veverițe) și, mai rar, cu păsări.

Caprimulgus europaeus (Caprimulg)

Descriere

Caprimulgul habitează în păduri luminoase, deschise și câmpii cu arbori izolați. Aceasta este o specie activă noaptea și în perioada crepusculară. Penajul, cu o culoare de camumflaj brună cenușie, imită scoarța arborilor, și este moale, fapt care face ca în timpul zborului să nu provoace zgomot. Cuibul este realizat pe sol sub formă de o simplă adâncitură în apropierea unui trunchi/ramuri uscate. Ponta este formată din 2 ouă depuse noaptea la un interval de 36 de ore, de la sfârșitul lunii mai până în luna iunie sau chiar iulie. Incubația se desfășoară timp de 16-21 de zile. Clocirea începe după depunerea primului ou și este asigurată de ambele sexe, însă ziua clocește mai mult femela. Caprimulgul depune două ponte pe an. Puii, seminidicoli, sunt îngrijiți de ambii părinți. Când femela începe a doua clocire, masculul preia îngrijirea puilor. Juvenilii devin capabili să zboare la 17-19 zile de la eclozare și devin independenți la 31-34 de zile. Baza trofică a caprimulgului este formată din insecte mari active noaptea și în amurg.

Dryocopus martius (Ciocănitoarea neagră)

Descriere

Ciocănitoarea neagră este cea mai mare ciocănitoare de la noi, de talia unei ciori. Specie sedentară, habitează preponderent în zona pădurilor de conifere şi de amestec; mai rar se întâlneşte la şes. Cuibul este săpat în trunchiurile arborilor, la înălțimi de 3 până la 20 m înălțime față de sol. Intrarea în cuib este rotund/ovală, cu un diametru de 8-9 cm. Ponta, alcătuită din 3-5 ouă, este depusă în perioada aprilie-mai. Ouăle sunt clocite de ambele sexe timp de 13-14 zile. Zborul ciocănitorii negre, spre deosebire de celelalte specii de ciocănitori, nu are întreruperi. Frecventează pădurile bătrâne de conifere sau de foioase, cățărându-se pe trunchiul arborilor pentru a se hrăni. Ciocănitoarea neagră este mare consumatoare de larve de coleoptere și lepidoptere xilofage, pe care indivizii le caută săpând cu ciocul în lemnul atacat. Iarna, indivizii coboară în ținuturile joase în căutarea hranei. În anotimpul rece baza trofică este înlocuită parțial cu fructe și semințe.

Dendrocopos leucotos (Ciocănitoarea cu spate alb)

Descriere

Specia poate fi observată în păduri de foioase sau de conifere cu mulţi arbori seculari şi copaci putreziţi. Exemplare urcă şi în regiunile montane, dar mai ales în zonele mai calde, cu expunere sudică. Ciocănitoarea cu spate alb este o specie sedentară, ce se deplasează pe distanţe mari în sezonul de toamnă şi de iarnă. Indivizii se hrănesc cu insecte şi larve ale acestora pe care le caută adesea la nivelul solului, în buşteni şi trunchiuri de arbori căzuţi şi putreziţi pe care îi scobesc sub formă de găuri conice. Specia este solitară în afara sezonului de reproducere. Perechile se reformează de la un an la altul. Ambele sexe bat darabana, însă diferenţa constă în faptul că masculul bate cu o frecvenţă mai mare decât femela. Scobesc în trunchiuri şi crengi groase putrede o scorbură cu un diametru la intrare de de 5,5 x 6,5 cm. Cuibul se află de regulă la circa 4 m înălţime. Singura pontă constă din 3-5 ouă depuse la mijlocul lunii aprile, clocite circa 10 zile de ambii adulţi. Puii zboară la circa 25 de zile de la eclozare.

Ficedula parva (Muscar mic)

Descriere

În majoritatea arealului de răspândire, muscarul mic preferă pădurile de foioase sau mixte (foioase – conifere), dar în nord cuibăreşte şi în păduri de conifere. Adeseori specia poate fi observată în apropierea apelor curgătoare. Muscarul mic preferă, de asemenea, pădurile cu arbori înalţi şi cu subarboret dezvoltat. În România preferă pădurile de fag şi cele mixte de fag-brad-molid. De asemenea, este posibil să cuibărească şi în pădurile de carpen-tei-stejar din Podişul Nord-Dobrogean.

De cele mai multe ori cuibul este construit în scorburi, dar sunt cazuri în care cuiburile sunt realizate și în exteriorul scorburilor, în subarboret sau în coronamentul arborilor, la o înălţime cuprinsă între 1,2 și 21 m de la sol. Cuibul este construit aproape exclusiv de femelă din materiale vegetale, de cele mai multe ori din briofite, şi este căptuşit cu pene şi păr. Perioada de cuibărit începe în luna mai. Muscarul mic cuibăreşte doar o dată pe an. Femela depune circa 5-6 ouă, mai rar 4 sau 7, și începe clocitul după depunerea ultimului ou. Clocitul durează 12-13 zile. Masculul nu ajută în clocit. Puii sunt hrăniţi de ambii părinţi, iar juvenilii părăsesc cuibul după 12-13 zile. După părăsirea cuibului, puii mai sunt hrăniţi o perioadă de timp până ce devin independenţi.

Este o specie migratoare de distanţă lungă, fiind una dintre foarte puţinele specii cuibăritoare din România care migrează în sud-est, petrecând iarna în Pakistan şi India, și nu în Africa. Se întoarce în masă în prima parte a lunii mai, masculii revenind primii. În toamnă migraţia ceea mai intensă poate fi observată în a doua parte a lunii septembrie, dar pot fi observate exemplare până în luna octombrie. O migraţie de toamnă foarte intensă a speciei se poate observa în Dobrogea.

Ficedula albicollis (Muscar gulerat)

Descriere

Muscarul gulerat cuibăreşte în rarişti şi păduri de foioase din regiunea colinară înaltă și montană, în arbori bătrâni, cu cavităţi în care îşi construiesc cuibul. Se hrăneşte cu insecte vânate din zbor, dar şi cu larve şi fluturi la nivelul coroanei arborilor. Specia poate fi observată cuibărind și în grădini și parcuri. Ponta este constituită din 4-6 ouă. Clocitul, realizat doar de femelă, durează 12-13 zile. Toamna migrează în Africa centrală.

Tetrao urogallus (Cocoș de munte)

Descriere

Cocoșul de munte este o pasăre sedentară ce habitează în molidișuri mature, nu foarte dese, cu subarboret și strat ierbos, îndeosebi cu plante cu bace (Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea), între 800 și 1.800 m. La începutul lunii mai masculii desfășoară, în vederea împerecherii, jocuri nupțiale pe suprafețe restrânse ale pădurii, în așa-numitele „locuri de rotit”. Femela (gotca) depune 6-10 ouă în luna mai într-un cuib rudimentar, amenajat pe sol. Incubația durează 26-28 de zile. Puii, nidifugi în primele zile, sunt îngrijiți doar de femelă. Hrana este mixtă, însă preponderent vegetală: „ace” de molid, muguri, semințe, ierburi suculente, fructe de pădure/bace. Hrana de proveniență animală, cu o pondere scăzută, este formată din râme, „ouă” de furnici, insecte și moluște. Cu acestea sunt în mare parte hrăniți puii de către femelă. De asemenea, specia are nevoie de apă și de pietricele pentru digerarea hranei. Zborul cocoșului de munte este greoi datorită aripilor scurte rotunjite și a greutății indivizilor. Zgomotul puternic produs în timpul zborului poate atrage atenţia prădătorilor. De aceea, cocoşul de munte evită zborul, dacă este posibil, și mai degrabă se ascunde în vegetaţia densă.

Urmăriți un film depre viața peștilor din situl ”Frumoasa”

Barbus meridionalis (Mreană vânătă)

Descriere

Mreana vânătă este o specie de pește bentopelagică, reofilă și sedentară ce habitează exclusiv în râurile şi pâraiele din regiunea de montană şi partea superioară a regiunii colinare, în aval de zona păstrăvului, la altitudini cuprinse între 400 și 200 m. În majoritatea râurilor care izvorăsc din zone de podiş sau deal lipseşte chiar din cursul lor superior, care poate fi rapid. Trăieşte atât în râuri pietroase, rapide şi reci, cât şi unele pâraie mai nămoloase, care vara se încalzesc puternic, însă doar la munte (Bănărescu, 1964). Specia prezintă preferinţă mai ales pentru porţiunile cu apă rece, bine oxigenate, fără cascade, cu un curent puternic şi fund pietros.

Fiind o specie sedentară se reproduce, se hrănește și iernează în același loc. Mreana vânătă se întâlnește și în zona scobarului (Chondrostoma nasus), unde oscilațiile termice sezoniere sunt mai mari față de zona mrenei vânăte și a lipanului (dispusă în amonte față de zona scobarului), iar conținutul de oxigen este moderat.

Mreana vânătă se hrăneşte în primul rand cu nevertebrate acvatice bentonice (efemeroptere, trichoptere, gamaride, ologichete etc.). Acest regim alimentar poate fi completat cu alge, resturi vegetale și icre. Indivizii adulți se pot hrăni și cu puiet de pește. Indivizii nu se hrănesc în perioada de reproducere și în timpul iernii.

Reproducerea are loc primavăra, prelungindu-se uneori până spre sfârşitul verii (debutează în luna mai și se încheie în luna august). Icrele, de culoare galbenă, sunt depuse, între 1.000-1.500, în zona malurilor cu substrat pietros și nisipos. Dezvoltarea embrionară durează 10–14 zile (Kaszoni, 1981).

Cottus gobio (Zglăvoacă)

Descriere

Zglăvoaca trăieşte exclusiv în apele de munte, reci și bine oxigenate, în general în râuri şi pârâuri și rareori în lacuri de munte. Stă sub pietre, în locurile cu apă mai puţin adâncă şi relativ înceată, adesea spre mal sau în braţele laterale. Este un peşte puţin mobil, strict sedentar, nu întreprinde migraţii. Hrana constă din larve de insecte, amfipode, icre şi puiet de peşte.

Perioada de reproducere este în martie-aprilie. Masculii sapă un adăpost pentru depunerea icrelor sub stânci bine fixate în albie. Femela depune 400 de icre sau chiar mai multe. Masculii păzesc ponta până la eclozare. După 20-30 de zile, în funcție de temperatura apei, alevinii eclozează. Aceștia sunt la început semipelagici.

 

Eudontomyzon danfordi (Chișcar)

Descriere

Chișcarul trăieşte în râuri de munte, în zona păstrăvului şi cea lipanului şi moioagei, mai rar în aval. Frecvenţa sa în diverse râuri şi chiar în diversele porţiuni ale aceluiaşi râu este inegală, depinzând probabil de prezenţa şi abundenţa porţiunilor cu apă înceată şi cu mâl în care se dezvoltă larvele şi de abundenţa hranei.

Chişcarul poate fi întâlnit în mod frecvent în lacurile de baraj ale hidrocentralelor mici și în iazurile morilor. Larvele trăiesc îngropate în mâl, mai ales în mâlul amestecat cu nisip sau cu rumeguş de lemn. Adâncimea la care se îngroapă larvele este de 10-40 cm. Ziua, indivizii mențin capul şi regiunea branhială afară. Noaptea, indivizii ies în întregime afară pentru a vâna. Hrana larvelor constă mai ales din microfloră, microfaună şi detritus.

Adulţii se hrănesc cu peşti (se fixează cu ventuza pe pradă, pe care o perforează cu ajutorul plăcilor orale şi linguale, după care atacă musculatura). Datorită văzului slab, se orientează mai ales cu ajutorul mirosului. De obicei, pe acelaşi peşte, după ce a fost atacat de un chişcar, se fixează şi alţii. Când nu sunt fixaţi de pradă, chişcarii stau de obicei pe fundul apei, sub pietre sau fixaţi cu ventuzele de pietre. Iarna indivizii nu se hrănesc, iar adulţii nu trăiesc mai mult de două veri. Reproducerea are loc în perioada mai-iunie.

Urmăriți un film despre flora din situl ”Frumoasa”

Campanula serrata (Clopoțel)

Descriere

Specie din familia Campanulaceae, frecvent întâlnită în bibliografie sub numele de C. napuligera. Plantă ierboasă, perenă, înaltă de 20-60 cm, cu rădăcină îngroşată napiform. Frunze tulpinale sesile, lanceolate, cu margini serate. Boboci florali nutanţi. Corolă albastră, campanulată. Inflorescenţa este racem unilateral. Fruct capsulă.

Habitate

Specie carpatică, endemică. Frecventă din etajul fagului până în cel alpin, în pajişti, tufărişuri; Campanula serrata poate fi identificată în următoarele tipuri de habitate de interes comunitar: 6230* - Pajişti montane de Nardus bogate în specii pe substraturi silicioase (R3609 - Pajişti sud-est carpatice de ţăpoşică (Nardus stricta) şi Viola declinata și R3608 - Pajişti sud-est carpatice de Scorzonera rosea şi Festuca nigrescens) și 6520 – Fânețe montane (R3801 - Pajişti sud-est carpatice de Trisetum flavescens şi Alchemilla vulgaris).

Tozzia carpathica (denumire acceptată conf. Flora Europaea: Tozzia alpina ssp. carpathica) (Iarba gâtului)

Descriere

Este plantă superioară perenă de 10-14 cm înălţime cu rizomi solzoşi aflată pe Lista Roşie naţională, fiind rară, ameninţatǎ la nivel european. Se recunoaşte uşor după tulpina fragilă ramificată şi după florile galbene cu cinci „dinţi” adunaţi în două „buze” puţin conturate. Tulpina are secţiune de formă patrulateră, cu peri pe două feţe. Frunzele poziţionate opus au formă ovată şi sunt spâne, cărnoase, slab dinţate în apropierea bazei. Florile solitare şi axilare sunt de culoare galben auriu, în interior cu pete purpurii.

Habitate

Plantă semiparazită, creşte în locuri ierboase şi umede din etajul montan mijlociu până în cel alpin.

Dicranum viride

Descriere

Plante înalte de până la 4 cm. Se deosebeşte de alte specii de Dicranum prin celulele din partea superioară a laminei, scurte, lamina bistratosă, frunze erecte, drepte sau puţin curbate, puţin fragile la uscăciune, marginea întreagă sau uşor denticulată în vârf şi capsula erectă.

Habitate

Creşte în păduri de foioase.

Drepanocladus vernicosus

Descriere

Specie rară de muşchi foliaceu care creşte în zonele umede, mlaştini cu rogoz, izvoare, sub forma unor tufe laxe de culoare verde – brun (de la gri-verde gălbui în stadii mai tinere, până la roşu-maroniu, la cele mai bătrâne) cu aspect uşor strălucitor, cu tulpiniţe până la 15 cm, curbate în partea de sus și cu ramificaţii de cca. 1 cm.

Habitate

Este întâlnit rar în turbării şi turbării împădurite (7110*, 7140, 91D0*). Este răspândit mai ales în turbăriile din Carpaţii Orientali.

 

Meesia longiseta

 

Descriere

Planta creşte în turbării, printre specii de Sphagnum, Drepanocladus şi Hamatocaulis. Speciile de Meesia se disting uşor de alte specii de musci prin dispunerea frunzelor în mai multe rânduri, mai mult sau mai puţin regulate. Meesia longiseta are frunzele lanceolate, erecte, dispuse în 5-8 rânduri. Coasta este mică. Celulele laminate din partea superioară a frunzelor sunt mici şi cu îngroşări. Specia este inclusă in Lista Roşie a briofitelor din România (Ştefănuţ & Goia).

Habitate

Creşte în turbării, printre speciile de Sphagnum, Drepanocladus şi Hamatocaulis.

Urmărește un film despre habitatele naturale din situl ”Frumoasa”

Habitate

• Tufărișuri alpine și boreale – cod 4060.
• Tufărișuri cu Pinus mugo și Rhododendron myrtifolium – cod 4070*.
• Tufărișuri cu specii sub-arctice de salix – cod 4080.
• Pajiști boreale și alpine pe substrat silicios – cod 6150.
• Pajiști montane de Nardus bogate în specii pe substraturi silicioase – cod 6230*.
• Pajiști cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Molinion caeruleae) – cod 6410.
• Fânețe montane – cod 6520.
• Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum – cod 9110.
• Păduri aluviale cu Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae) – cod 91E0*.
• Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) – cod 91Vo.
• Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană (Vaccinio–Piceetea) – cod 9410.